Set her free!

Unul dintre lucrurile foarte des neglijate în cadrul unei relaţii este nevoia de libertate.

Nimic din ceea ce poate primi un om, din ceea ce i se poate întâmpla, nu poate elimina această nevoie. Nici realizarea tuturor obiectivelor în plan material şi profesional, nici senzaţia de securitate oferită de celălalt şi nici măcar dragostea. Nevoia de libertate se regăseşte în chiar cuvintele care ne definesc ca fiinţe şi nu vom putea ignora acest lucru până în momentul în care se vor fi produs transformări esenţiale în această privinţă. Dar ele nu s-au produs în ultimele secole şi este foarte puţin probabil să se producă în următoarele.

În general, deşi pretindem că suntem adepţii ideii de egalitate între cele două fiinţe implicate într-o relaţie, încercăm să controlăm. Pentru că, deşi el şi ea sunt egali din toate punctele de vedere şi au aceleaşi nevoi, fiecare consideră că numai el/ea ştie exact ce anume trebuie făcut pentru ca relaţia să meargă. Deşi nu îl consider pe celălalt cu nimic mai prejos, numai EU pot avea o vedere de ansamblu şi realistă asupra a tot ceea ce se întâmplă şi urmează să se întâmple.
În acelaşi timp, pentru ca lucrurile să meargă şi pentru ca totul să fie aşa cum îmi doresc în cadrul relaţiei respective, EU am nevoie de încredere totală şi de libertate totală. Dar celălalt? Îi acord şi eu, la rândul meu, partenerului cu drepturi egale, conform principiilor mele, libertate totală? Da, poate că aş face-o... dacă nu m-aş teme că, astfel, îi ofer posibilitatea să greşească fundamental şi că o să îl pierd. I-aş acorda libertate totală, dar sunt aproape sigur că n-o să ştie ce să facă cu ea, n-o să aprecieze suficient efortul pe care îl fac ca să i-o ofer şi... o să greşească. Aş putea să am încredere că şi el ştie la fel de bine ce să facă cu viaţa lui, dar consider că, fiind mai puţin prevăzător, profund şi având mai puţină experienţă decât mine, lăsat pradă pericolelor, o să dea greş şi o să îşi distrugă atât viaţa lui, cât şi pe a mea. Şi atunci, încerc să controlez. Dar, întâmplător, şi el gândeşte la fel ca mine.
Şi atunci? Control sau încredere?

Control?

Pentru că noi, bărbaţii, ca jumătate puternică, superioară şi stabilă a întregului, numai noi suntem capabili de o gândire raţională şi realistă, suntem puternici în faţa provocărilor şi tentaţiilor şi suntem suficient de experimentaţi pentru a face faţă greutăţilor vieţii.
Pentru că noi suntem mai puţin expuşi pericolului de a ne lăsa complet dezarmaţi în faţa unui incendiu provocat, în mod intenţionat sau nu, de acea făptură minunată, inocentă şi singură, aflată în orice colectiv sau oriunde în jungla vieţii sociale şi, mai nou, a celei virtuale.
Şi pentru că, într-o situaţie similară, în care oricare dintre cei doi parteneri este indus în eroare, manipulat şi determinat să aibă încredere în cineva care nu merită încredere, bărbatul poate să controleze această situaţie şi să îşi impună voinţa, pe când ea, partea slabă a întregului, chiar daca a reuşit să realizeze, la un moment dat ce greşeală regretabilă a făcut şi ce greşeală încă şi mai regretabilă este pe cale să facă, pentru ea, femeia, nu mai există cale de întoarcere, pentru că ea nu îşi poate impune voinţa. Cu alte cuvinte, un bărbat înşeală pentru că vrea să o facă, pe când o femeie înşeală pentru că vrea, sau pentru că, deşi a ajuns să nu mai vrea, nu mai poate da înapoi şi este forţată să o facă.

Încredere?

Ar trebui, poate, specificat faptul că tipul de abordare a controlului descris mai sus, chiar dacă nu reflectă în mod fidel punctul meu de vedere în această privinţă, este ceea ce fac sau încearcă să facă majoritatea bărbaţilor. Mai mult, chiar dacă unii dintre noi considerăm acest mod de abordare de-a dreptul egoist şi susţinem acest lucru în faţa celorlalţi, atunci când vine vorba despre noi înşine, interesul personal transformă, aproape invariabil, aceste principii înălţătoare în demagogie meschină. Da, este adevărat că într-o relaţie suntem doi, dar numai EU ştiu cum să fac ca lucrurile să meargă, şi ne minţim, inconştient, poate, că intenţia noastră de a-l manipula pe celălalt şi spiritul nostru posesiv sunt pe deplin justificate de scopul nobil al atingerii idealului unei relaţii perfecte.
De fapt, chiar dacă este destul de dificil să recunoaştem...nu există relaţie perfectă!

Secretul nu constă în găsirea ACELUI partener cu care să semănăm ca două picături de apă. Eu şi partenerul meu suntem programaţi să trăim într-un permanent conflict. Conform punctului de vedere al lui Phillip McGraw, „ ... faptul că aveţi o relaţie cu un reprezentant al sexului opus, înseamnă că încercaţi să trăiţi împreună cu cineva diferit din punct de vedere fizic, mental, emoţional şi social... Nicio carte, niciun vorbitor şi niciun terapeut nu poate elimina aceste diferenţe biologice."
Şi atunci...reluăm întrebarea: control sau încredere?

Ar putea, oare, încrederea totală în partener, în capacitatea sa de înţelegere, în sinceritatea şi altruismul său, să reprezinte soluţia acestei probleme care a semănat atâta confuzie şi a făcut atâtea victime de-a lungul secolelor, încă de când El şi EA au fost sortiţi să creeze un întreg?
Noţiunea de încredere este relativă. Cei mai mulţi dintre noi considerăm că nu există decât două variante: ori ai încredere totală în partener, ori nu ai
deloc. Dar uitaţi-vă înjur, la zecile sau sutele de cupluri pe care le cunoaşteţi şi vedeţi dacă puteţi spune fără teama de a greşi că nu există nicio excepţie de la regula în discuţie: totul sau nimic!
De fapt, ceea ce vreau să afirm este faptul că noţiunea de încredere nu va exista niciodată ca un concept de sine stătător, ci totdeauna va face parte dintr-un sistem. Aşa cum niciodată EL nu va fi împlinit fară EA şi viceversa, deşi se află într-un conflict permanent, tot aşa, conceptul de încredere nu poate poate exista şi nu poate fi analizat separat de cel de risc.
Vreau încrederea totală a celuilalt, pentru că ştiu că o merit. Dar nu îi pot oferi acelaşi lucru pentru că...suntem fiinţe omeneşti şi, prin definiţie, suntem imprevizibili; totdeauna mi-ar fi teamă că, punându-i sufletul meu pe masă, cu bune şi rele, îi ofer posibilitatea ca într-o zi să folosească tot ceea ce ştie împotriva mea şi să îmi facă rău. Nu trebuie să îmi cunoască toate visele, toate nevoile, fanteziile, temerile şi ...mai ales, nu trebuie să îmi cunoască slăbiciunile.
În regulă: nu trebuie să am încredere totală în nimeni! Dar atunci... de ce lui, celuilalt, îi pretindem acest lucru? Oare procentul de risc pe care şi-l asumă el având încredere în mine este mai mic decât cel pe care mi l-aş asuma eu având încredere în el? Aici, orice răspuns de genul „... nu, pentru că eu mă cunosc destul de bine şi ştiu că niciodată nu aş putea să îi fac rău" este greşit!

De ce aş fi eu mai bun decât el, indiferent cine şi cum ar fi el, partenerul meu? Oare egalitate nu înseamnă să îi cunosc şi să îi respect nevoile, visele şi speranţele, să îi accept greşelile şi defectele aşa cum procedez cu mine însumi şi aşa cum îmi doresc ca el să procedeze cu mine? Să îi ofer ceea ce eu aştept de la el şi... să încep cu încrederea? Oare dacă încerc să îl înţeleg, aşa cum fac cu mine şi să îl accept cu bune şi rele, aşa cum fac cu mine, nu aş putea să sper că într-o zi el o să realizeze că i-am fost aproape necondiţionat, că o să simtă că se poate baza pe mine indiferent ce ar face şi... că o să înceapă să simtă şi să se poarte şi el la fel? Oare nu ar trebui să îmi asum riscul - imens, ce-i drept - să dau mai întâi, şi abia apoi să sper că o să primesc? Oare ... dacă o să mă port aşa, nu o să se simtă cu adevărat liber? Nu acesta este unul dintre idealurile cele mai importante ale fiinţei omeneşti?

În opinia mea, acesta este secretul! Pentru că dacă o să aşteptăm de la celălalt să fie exact aşa cum visăm noi, sau să încercăm să îl schimbăm ca să ajungă exact aşa, în loc să îl acceptăm şi să îl iubim aşa cum este, cu nevoile, visele, calităţile şi defectele, dar mai ales cu greşelile lui... n-o să meargă!

Acordă încredere, oferă libertate şi o să primeşti iubire!

1 + 1 = 1

Cât de bine ştiu ce vreau?
Cu siguranţă, majoritatea covârşitoare a fiinţelor vulnerabile la singurătate considerăm că ştim exact ce vrem. Ştim ce înseamnă idealul pentru noi şi ştim cum am dori să arate viitorul, în condiţiile în care peştişorul de aur nu ar fi doar element de inspiraţie pentru creatorii de bancuri. Şi, oricât de altruişti am fi, viitorul meu începe cu mine...
Deşi nu pare, este, totuşi, o abordare firească.
Chiar dacă se ajunge, la un moment dat, ca în ecuaţia relaţiei perfecte să reducem în mod conştient şi voluntar valoarea variabilei EU la zero, iniţial, această variabilă reprezintă totul.
Credem că ştim exact ce vrem să simţim, să avem, să ni se întâmple şi probabil că acest lucru ar putea fi adevărat, dacă EU nu ar fi o variabilă. Dar este o variabilă şi chiar dacă acest lucru nu este în mod obligatoriu pozitiv sau negativ, în mod sigur determină apariţia unor dificultăţi în crearea unui întreg din două jumătăţi.
Într-o relaţie, legătura între cele două jumătăţi este indestructibilă doar dacă întregul s-a născut prin contopirea acestora. Din nefericire, cu foarte puţine excepţii, nu este vorba decât de o alăturare a sufletelor pereche. Şi este şi firesc să fie aşa, atâta timp cât fiecare jumătate este o entitate în continuă schimbare. Fiecare EU din întregul respectiv este o variabilă. În cazul excepţiilor – trist de puţine la număr – de care aminteam mai sus, nu mai vorbim despre alăturare, ci despre o contopire într-un singur EU.
Dar, în acest caz, cum rămâne cu natura variabilă? Cum pot rămâne contopite două entităţi în continuă schimbare? Simplu! Nemaifiind vorba despre ”fiecare dintre noi” în cadrul relaţiei, ci despre un singur EU, indiferent din ce unghi sau perspectivă ai privi, orice variaţie a unei caracteristici a unei părţi din întreg este percepută drept problemă internă, iar toate celelalte părţi ale lui se adaptează la schimbarea respectivă. O să încercăm totdeauna să ne ferim, să ne apărăm sau să atacăm o altă persoană pe care o percepem drept ostilă, dar o să încercăm de fiecare dată să înţelegem şi să eliminăm cauzele care determină, de exemplu, o acţiune autodistructivă. Este instinct de conservare! Şi funcţionează într-o manieră surprinzător de asemănătoare atât la nivelul junglei cât şi la nivelul unor fiinţe superioare, aşa cum ne place să ne considerăm.
În cazul întregului despre care vorbeam, creat prin contopire, instinctul de conservare, chiar daca nu dispare, nu mai funcţionează. Tocmai de aceea devine posibil ca relaţia să se adapteze permanent la schimbările apărute la oricare din cele două jumătăţi, ca şi când ar exista, fizic, o singură fiinţă.
Dar, cum spuneam, din nefericire, procentul acestor relaţii în comparaţie cu cel al relaţiilor normale, obişnuite, ale noastre, ale muritorilor de rând, este neglijabil, aproape. Tocmai de aceea, ar fi indicat să nu ne mai lăsăm distraşi de vraja viselor de genul: „ cum ar fi dacă aş ghici toate cele 6 numere la LOTO ...”, sau „ cum ar fi dacă relaţia mea s-ar încadra în procentul acela neglijabil ...”; chiar şi fără a dispune de calcule justificative, putem spune că ambele exemple se încadrează cam în aceeaşi plajă de probabilitate...
O să încercăm, în schimb, să ne concentrăm asupra a ceea ce ni se întâmplă nouă, pământenilor, mai mult sau mai puţin pătrunzători, mai mult sau mai puţin educaţi, înzestraţi cu unele sau altele dintre cele ce numim, în mod destul de relativ, calităţi şi defecte, mai mult sau mai puţin favorizaţi de poziţia astrelor, însă, toţi, fără excepţie şi fără putinţă de tăgadă... înzestraţi cu suflet...

Simplu

Nu ştiu ce anume m-a împins acolo... ce m-a ademenit, ce m-a călăuzit... şi nici când anume... Ştiu doar că, în timp, am ajuns să confund complicat cu profund şi să iau simplul drept superficial...
Nu ştiu nici ce anume m-a făcut, după atâţia ani, să mă trezesc.
Este ştiut faptul că visul face parte din natura fiinţei noastre. Toţi visăm, mai mult sau mai puţin, lucruri care ne întristează sau ne bucură, care ne storc de putere fizică sau psihică sau care ne oferă emoţia extazului pe care n-o să-l trăim niciodată cu ochii deschişi.
Toţi visăm, indiferent de orice caracteristică a noastră.
Ar trebui, probabil, ca sunetul ceasului deşteptător să împartă existenţă noastră în două lumi. Uneori, acest lucru se întâmplă; alteori, acest sunet e doar un pas într-un algoritm... într-un program scris de fiecare dintre noi în câteva zile, ore sau secunde de luciditate, sau scris de altcineva pentru fiecare dintre noi.
Nu ştim, însă, cât de familiară îi este divinităţii lumea limbajelor de programare...
Nu ştim nici dacă, nu cumva, ceea ce pentru noi înseamnă TOT – tot ce cunoaştem, ce putem atinge sau imagina – nu e doar un fir de nisip pe o plajă nesfârşită... Iar acest lucru are toate şansele să rămână aşa cum este... Neştiut!
Ştim ce auzim, ce vedem, ce simţim... Ştim ce ni se întâmplă. Nu ştim, însă, de ce! Unii dintre noi nu ştim nici măcar acest lucru... Alţii... îl aflăm şi încercăm să înţelegem.
În mod conştient sau nu, fiecare ne călăuzim în viaţă după anumite principii. Iar aceste principii au, în accepţia noastră, putere de lege. Ne străduim să îi convingem pe ceilalţi de justeţea legilor după care trăim. Uneori reuşim, şi ne simţim împliniţi, pentru că am reuşit să oferim din adevărul şi binele nostru şi al vieţii şi celuilalt. Alteori dăm greş şi ne doare neputinţa noastră de a arăta şi a celuilalt de a vedea...
Niciodată, însă, nu ne îndoim noiînşine, de bunăvoie, de justeţea principiilor noastre. Cumva... e şi firesc să nu îţi vină ideea să te îndoieşti de adevărul pe care, cu atâta trudă, cu realism, pricepere, profunzime şi... nu în ultimul rând, în cunoştinţă de cauză, l-ai creat. Este singurul adevăr şi este peste puterile tale să înţelegi de ce nici măcar unul dintre toţi ceilalţi, care, fie vorba între noi, te privesc ca pe o ciudăţenie, nu poate vedea ce vezi tu. De ce oare, nimeni, dar chiar nimeni nu poate vedea că există perfecţiune şi că ţie chiar ţi se întâmplă?
Nu trebuie să te întristezi.... şi mai mult decât atât, nu trebuie să te învinovăţeşti pentru neputinţa lor.
Nu mai eşti tânăr, dar acest lucru nu te sperie, deoarece te simţi împlinit... Eşti un privilegiat şi mai mult decât atât nu poţi să visezi...
Şi într-o zi... din pură întâmplare, sau poate că nu, te împiedici de o grămadă de octeţi, organizaţi de cineva în câteva rânduri de chat. Cazi şi ... în cădere, înainte de a te lovi cu capul de suprafaţa tare şi ostilă populată de neputincioşi şi superficiali, totul se zdruncină... se clatină... tot mai tare... şi mai tare... În acest moment, în acea fracţiune de secundă, tot ce ai crezut că eşti tu, se dărâmă...
Eşti distrus... Eşti un nimic... Şi, mai dureros, eşti un nimic bătrân, care nu mai are nici motivaţie, nici putere, nici timp să devină ceva...
Toată credinţa ta se spulberă într-o clipită...
Înjuri divinitatea pentru că nu a învăţat programare...
Cazi... Te loveşti... Întuneric... Gol...
Şi dintr-odată... începi să simţi... Căldură şi lumină... Linişte... Bucurie... Înţelegi!
Atât de simplu...
Sunetul ceasului deşteptător.
Este ora 42!

Nu stiu...

Nu stiu daca este tocmai locul potrivit pentru punerea in practica a hotararii de a ... insirui un amalgam de ganduri, franturi de senzatii, sperante si deziluzii, 'depozitate' in decursul catorva ani, destul de multi, chiar, si nici daca ele vor ajunge vreodata sub privirea critica a unui cititor ratacit in jungla cibernetica si poposit, doar atat cat sa isi traga sufletul, in locuinta virtuala a unui suflet nedumerit... Ar putea fi, totusi, o modalitate de a pune, cat de cat, ordine intr-o lume in care ideea de 'dezordine' poate fi folosita drept motto... Lumea mea!